Singurătatea-i pictată în ramă, cu lacrimi din suflet ce cad în tablou, un tablou negru de vară.
Este noapte, dar sunt invaluita de căldură, deși afară frigul anunță inceperea școlii. Nu este genul de caldură ce reiese din dragoste, ci din izolare. Sentimentul cald în momentul de singurătate, când mă aflu între pereții propriei camere și mă simt protejată, apărata de ceața de afară, de întunericul ce încearcă sa ma cuprindă.Totuși, dintre cei patru pereți, cele patru laturi ale ramei, se scurge o lacrimă. Acești spini ce au luat forma unor ziduri aduc suferință, lăsându-mă să tanjesc prin dorința de culoare și eliberare din ținutul ce mă ține prizonieră.
În afara castelului din spini, se află zâmbete și fericire, dar nu le permit să pătrundă, căci sunt doar niște măști, iar după fiecare se ascunde suferința morală, ce torturează pe zii ce trece trupul, precum și mintea. Fiecare mască în parte, chiar daca are conturul vesel și radiază ca lumina pe care o întâlnești dupa o zii întunecată, poartă cu ea cealaltă jumătate de suflet al acestei împărății ce zdruncină fragmente din firea omenească, jumătatea prinsă de sol cu dispreț și durere, care nu poate să iasă, care este tăcută, dar strigă dupa ajutor dorind să-și aline ființa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu